Ce am înțeles eu despre singurătate?

În ziua când am aflat că voi divorța, m-a apucat frica. Mai exact frica de singurătate. Nu fusesem niciodată singur, nu știam ce înseamnă să fii singur. Nu vream să fiu singur, dar, din păcate, nu aveam de ales.

Am scris aici ce să faci dacă ți-e frică de singurătate, astăzi vorbesc despre experiența mea.

De când am plecat de la mama de acasă nu am fost niciodată singur. Plecasem la facultate în alt oraș, descoperisem confortul stalinist al căminelor studențești, unde te poți plânge de multe, dar de singurătate nu.

La sfârșitul anului întâi de Master m-am mutat cu viitoarea soție într-un apartament, și de atunci a început viața de familie. În mai puțin de un an ne mutam în propriul apartament, cumpărat pe credit.

Viața era frumoasă, noi eram tineri și plini de speranță, iar eu tot nu descoperisem ce înseamnă să fii singur. Câțiva ani mai târziu, așa cum spunea și Marin Preda, timpul nu mai avea răbdare.

Mă îngrozea ideea de singurătate. Aș fi făcut orice să nu fac cunoștință cu ea, dar, în februarie 2017 închideam ușa în urma fostei soții și rămâneam pentru prima dată singur. Fără o relație și cu o casă doar pentru mine. Nu știam ce va urma, dar știam că nu-mi va plăcea.

Până acum nimic ieșit din comun. Ce a urmat totuși, m-a luat prin surprindere. Nu știam exact ce înseamnă să fii singur, dar nu mă așteptam la nimic bun. Chiar și astăzi, nu știu să-ți zic exact la ce să te aștepți când rămâi singur. De ce?

Pentru că la mine nu s-a schimbat nimic. Da, sufeream după relația ce tocmai se terminase, dar nu se schimbase mai nimic. Nu mă simțeam mai singur doar pentru faptul că acum aveam casa doar pentru mine. Viața mea fusese dată complet peste cap, dar nu mă simțeam mai singur ca înainte.

De ce? Câteva luni mai târziu, când am început să lucrez la frica mea de singurătate, am realizat că eu eram singur de mult timp. Eu nu cunoscusem singurătatea în februarie 2017. Se întâmplase cu mult timp înainte, cam de când am purtat prima oară discuții despre o eventuală despărțire. Trăisem ultimele 14 luni singur, într-o relație.

Și cam asta pățești când ea îți spune că vrea să vă despărțiți, dar tu insiști să lucrați la relație. Forțezi pe cineva să stea lângă tine, deși ea nu vrea asta. Și atunci, ghici ce? Nu mai sunteți soți, sunteți colegi de apartament.

Știi cum e când mergi pe stradă, te întâlnești cu Tanti Cici de la 3, cu care nu ai mai vorbit de mult, și începe să-ți povestească tot de la Gheorghiu Dej încoace? Nu vrei nici să fii nepoliticos cu ea să îi spui să te lase în pace, nici nu te interesează când s-a construit blocul și de la ce fabrică i-a dat ei repartiție de ați ajuns vecini.

Așa că taci, o lași să vorbească, și cedezi 5 minute din timpul tău ca să pari politicos. Dar tu nu participi la conversație. Tu dai din cap și aprobi ca primarul orice spune Tanti Cici.

Ei bine, tocmai ți-am descris o căsnicie la care, deși ea vrea divorț, tu te rogi de ea să lucrați la relația voastră. Fizic, ea este acolo, practic, ești singur.

Și abia mult mai târziu ajungi să realizezi că voi nu mai făceați nimic în cuplu. Nu mai ieșeați împreună decât foarte rar, fiecare se refugia în propria lui lume. Realizezi că aveai nevoi emoționale în acea relație care nu îți mai erau satisfăcute de mult. De intimitate nici nu se mai punea problema.

După divorț nu m-am simțit singur. Singur m-am simțit când am vrut să meargă cu mine la niște analize mai complexe și până la urmă m-am dus singur. 

Singur m-am simțit când m-am trezit la terapie intensivă după o operație și nu cunoșteam pe nimeni. Singur m-am simțit cât am stat internat în spital după acea operație și îmi vedeam soția doar câte 10 minute pe zi, timp în care nu prea aveam ce să ne vorbim unul altuia.

Singur mă simțeam când ne puneam seara, după serviciu, în pat să ne uităm la televizor și nu interacționam deloc.

Singur mă simțeam când veneam cu ideea vreo unui curs pentru a-mi schimba în bine cariera și nu primeam nici o încurajare.

Singur mă simțeam de fiecare dată când veneam cu ideea unei mici afaceri pe care să o facem după program și nu primeam nici un sprijin. Nici măcar o încurajare.

Singur mă simțeam când ea lucra peste program, de la serviciu sau de acasă, iar eu aveam grijă să nu fac zgomot, să nu o deranjez.

Singur mă simțeam atunci când planurile noastre mai vechi de a face un copil se amânau de la lună la lună pentru că ”nu e momentul încă”.

Și nu spun astea ca să acuz pe nimeni de nimic. Spun că așa pățești când ții cu orice preț lângă tine pe cineva care nu vrea să fie acolo.

Poate că din ce am scris aici ea pare ca personajul negativ. Da, în acele 14 luni cât am încercat să salvăm relația, nu am primit ce așteptam de la o relație. Dar și eu i-am irosit ei 14 luni din viață. Și ei, și mie. Iar acele 14 luni nu le mai primesc înapoi.

Toate astea pentru mine sunt încă răni deschise. Dar sunt răni auto provocate. Nu pățeam nimic din toate astea dacă acceptam faptul că ea nu mai vrea să fie cu mine. De ceea ce fugi, nu scapi, așa că atunci când cineva vrea libertate, trebuie să i-o acorzi.