Ce greșeli m-au dus pe mine la divorț?

Autocarul de la Iași la Otopeni face șapte ore. Șapte ore lungi, oribil de plictisitoare, în care nu poţi adormi, poți doar să suferi. Să suferi și să contemplezi la greșelile făcute în viață, cea mai recentă fiind alegerea autocarului ca mijloc de transport.

Știi momentul ăla când îți cumperi ceva online și în josul paginii îți apar câteva produse similare, la rubrica “alți clienți au cumpărat și…”? Ei bine, la capitolul greșeli în viață, creierul meu găsește ușor produse similare, așa că astăzi vorbesc despre mine.

Nu am dat niciodată vina doar pe fosta soție pentru divorț. Chiar nu am avut o problemă să recunosc că am avut partea mea de vină. Întotdeauna mi-a plăcut să recunosc când am greșit, mi se pare un gest foarte masculin și ar trebui să îl faci și tu. 

Problema e că după ce îmi asumam partea mea de vină, inevitabil apărea întrebarea “bun, dar tu cu ce anume ai greșit?”. Și aici mă blocam, făceam o pauză să încerc să găsesc un răspuns, după care apărea nefericita formulare “în principiu, nu am fost ceea ce trebuia să fiu”.

Nu mă înțelege greșit, știam răspunsul la întrebare. Și nu era un răspuns greu, dar îmi era rușine să recunosc. Și încă îmi este, dar sună a subiect ce trebuie discutat cu un psiholog, și până să fac asta, îmi fac curaj și scriu aici.

Și totuși, unde am greșit? Am greșit că m-am schimbat. Și oricine se schimbă în decursul a zece ani, dar eu m-am schimbat în rău. Nu mai eram persoana de care ea se îndrăgostise, eram un om mult mai slab.

Omul de care ea s-a îndrăgostit nu se hrănea cu validarea ei, nu o sufoca cu atenție, ba chiar din contră. Țin minte că la început se lupta pentru atenția mea, ba chiar prima conversație am tot încercat să o scurtez pentru că nu aveam chef să vorbesc. În cazul ăsta nu era pentru că nu îmi plăcea de ea, dar nu eram flămând după o relație și nu aveam de gând să mă dau peste cap ca să îi fac ei pe plac.

Au urmat multe conversații online (o mare greșeală, nu fă asta) în care nu i-am făcut nici măcar un compliment, ba chiar râdeam încontinuu pe seama ei.

După ce am început să ieșim împreună, a durat vreo lună jumătate până m-am îndrăgostit, dar asta nu mi-a schimbat comportamentul. Eram în continuare hotărât să fac doar ceea ce era mai bine pentru mine pentru că eu eram pe primul loc în prioritățile mele. Nu m-am dat peste cap să îi fac ei pe plac, ba chiar uneori făceam lucruri care știam că o vor supăra.

Eram student, lucram part time, păream a avea un plan bun de viitor și determinarea să îl urmez. Aici cuvântul de ordine este păream.

Nu lua drept exemplu comportamentul meu, am făcut și greșeli, dar îți povestesc pentru că vreau să vezi diferența față de omul care am devenit mai târziu. Și îmi e rușine cu omul de mai târziu.

Nouă ani mai târziu nu mai “părea” nimic. Era deja clar că nu avusesem nici un plan, nici o determinare. Nu aveam un job rău, dar eram plafonat. Mă gândeam constant la cum să încep o mică afacere pe lângă job, dar nu finalizam nimic.

Toată fericirea mea era legată de casă, de familie, mai pe scurt, de ea. Felul în care se comporta cu mine avea puterea de a-mi schimba starea în ziua respectivă. Dacă o simțeam distantă intram în modulul de rezolvat probleme.

Și ce fac bărbații slabi când își simt femeia distantă? Compensează. Cu gesturi frumoase, cu atenție, cu complimente, se dau peste cap să îi facă ei pe plac, deși ea nu a cerut nimic și poate vrea doar puțin spațiu să respire. Cu alte cuvinte, deveneam femeia din relație.

Eram din ce în ce mai nesigur pe mine și nu mai vream să iau nici măcar o decizie banală. Și asta trebuie să o discut cu un psiholog pentru că la fiecare lucru pe care îl făceam simțeam nevoia să intre mama mea pe ușă și să îmi spună “bravo, ești un băiat bun!”. De fapt, îmi transformasem soția în mamă.

Prietenii mei deveniseră prietenii noștri și deși chiar ea îmi spunea să mai ies în oraș și singur, nu făceam asta, încercam mereu să o iau și pe ea cu mine. Practic, în afară de serviciu, îmi petreceam tot timpul lângă ea. Și ca să fie complet monoton, nici nu făceam mare lucru. 

Ce rost mai avea să o scot în oraș cât timp eram căsătoriți și aveam și casă împreună? Dacă o cucerisem deja, doar nu era să mă părăsească acum când eram o familie. Da, am greșit.

Mai am cinci ore până la Otopeni.