Vara lui 2007, într-un apartament din Iași, subsemnatul stătea la masă cu fata pe care încerca să o impresioneze, când are loc următorul dialog:
Fata: Mi s-a descărcat telefonul.
Subsemnatul pe vremea când era tânăr și prost: Scuze.
Fata: De ce îți ceri scuze că mi s-a descărcat mie telefonul?
Subsemnatul: (pauză în care realizez că sunt tânăr și prost) Nu știu, din obișnuință.
Oricât de retardat ar suna dialogul ăsta, el chiar a existat. Eu chiar eram genul acela de om, ce își cerea scuze pentru orice, și ajunsesem ca din obișnuință să îmi cer scuze și pentru chestii care nu țineau de mine.
Dialogul mi-a rămas în minte pentru că glumele fetei pe seama situației au continuat ani de zile. Atât fata cât și mama fetei făceau constant glume pe seama faptului că îmi ceream scuze foarte des și pentru toate nimicurile posibile.
În capul meu, îmi justificam atitudinea prin faptul că eram politicos și bine crescut. O vedeam ca pe o virtute deși eram conștient că uneori exageram.
Ce nu am înțeles atunci era că scuzele veneau din atitudinea mea de bărbat ce stă cu capul plecat, din tendința de a avea grijă să nu deranjez pe nimeni, să fiu cuminte la locul meu și să mulțumesc universului pentru firimiturile pe care mi le aruncă.
Încântat peste măsură că reușisem, într-un final, să găsesc o fată care să vrea să stea cu mine mai mult de o lună, grija mea principală era să nu stric totul. Să am grijă să nu o supăr și să nu fac prostii să mă autosabotez. Aveam grijă să nu calc pe bec.
M-am gândit eu vreodată că atitudinea mea de “nu o da în bară, fraiere”, nu este deloc masculină? Crezi că m-am gândit eu că dacă stai ca pe ace într-o relație, o faci nu pentru că îți aduce fericire ci doar ești disperat să faci relația aceea să funcționeze? Nu sună romantic? S-au cunoscut, s-au plăcut și el a făcut tot posibilul să nu o supere pe ea că altfel ea își făcea bagajele și pleca la mă-sa.
Nu conta foarte mult ce voiam eu, sau ce credeam eu, dacă simțeam că faptele mele o vor deranja câtuși de puțin pe EA, apăreau din neant și scuzele mele ca să aplaneze situația. Iar când ești prost, ești prost până la capăt, pentru că eu nu mă scuzam pentru fapte ce o supărau pe ea, ci pentru fapte despre care credeam că o vor supăra pe EA.
Fata chiar era o persoană de treabă și nu se supăra din toate rahaturile, dar când ești disperat să nu o superi, nu mai bine sufli și în iaurt? Cum spuneam, eram tânăr și prost, dar acum nu mai sunt tânăr.
Cu timpul, glumele fetei m-au făcut să renunț la mare parte din scuze, dar mentalitatea era tot aceea de a merge pe vârfuri pentru a nu-i deranja pe ceilalți din jurul meu.
Din păcate, cred că suntem crescuți extrem de prost. Atitudinea asta, de a nu deranja pe nimeni, ne face membrii perfecți ai societății. Ne naștem, creștem, ne reproducem, muncim pentru visul altuia până nu mai putem să ne ridicăm din picioare, după care murim. Ce e rău în a fi tu însuți? Ce e rău în a-ți urmări visul chiar dacă îi deranjezi pe alții?
Și nu spun să faci rău altora, dar dacă îi deranjezi puțin ce se întâmplă? Mergi pe stradă și în fața unui restaurant, un grup de 10 persoane blochează trotuarul pentru că își iau la revedere la ieșirea din restaurant. Dacă până acum erai obișnuit să ocolești grupul, ce e greșit dacă spui clar și răspicat “vă rog să-mi faceți loc, ați blocat trotuarul!”.
Cine e nesimțitul? Tu că îi deranjezi, sau ei că au blocat trotuarul fără să le pese de cei care vor să îl folosească?
Crezi că bărbații de succes, cei care chiar au realizat ceva în viața lor, cei care au pornit afaceri de la zero și le-au crescut cu succes, cei care chiar au ajuns sa fie invidiați de alți bărbați pentru ce au reușit în viață, crezi că ei vor ocoli vreodată grupul acela de persoane? Sau își vor face simțită prezența și vor cere să li se elibereze trotuarul?
Și după ce vor primi ceea ce au cerut vor spune și un ferm “mulțumesc”. De ce? Ca să nu te mai lauzi tu că ești bine-crescut.
Nu te scuzi din bună-creștere. Te scuzi pentru că nu ești sigur pe tine. Te scuzi din frica de a te confrunta cu o altă persoană. Te scuzi pentru că nu ești destul de bărbat să ceri ceea ce vrei cu adevărat și ajungi să te mulțumești cu ce primești.
Ești bărbat, cel puțin teoretic ar trebui să fii lider, ar trebui să fii capul familiei, ar trebui să îți susții soția însărcinată și să faci rost de resurse astfel încât copiii tăi să supraviețuiască cel puțin până devin maturi. Dacă izbucnește al treilea război mondial va trebui să pui mâna pe armă și să pleci pe front. Și tu? Tu primești ciorba la restaurant cu o muscă în ea și ți-e rușine să o trimiți înapoi?
Femeile nu se excită când văd bărbați care se mulțumesc cu ceea ce primesc. Nu vei reuși niciodată să ții o femeie lângă tine dacă ți-e frică să o pierzi, dacă ți-e frică să o superi, dacă ți-e frică să fii bărbat, dacă te temi să spui clar și răspicat ce vrei cu adevărat. Ahh, și dacă tot ai atitudinea asta, îți urez succes în carieră! O să ai nevoie.
